În propoziția Mă duc la muncă, întâlnești două straturi din istoria limbii române. Verbul a duce vine din latină, iar cuvântul muncă are origine slavă. Le folosim împreună fără să ne gândim la drumul pe care l-a făcut fiecare până în vorbirea de astăzi. Tocmai această combinație explică de ce româna seamănă cu italiana sau spaniola, dar are și cuvinte familiare vorbitorilor unor limbi slave.
Româna s-a format din latina vorbită în provinciile romane din regiunea Dunării și a Balcanilor. În secolele care au urmat retragerii armatei și a administrației romane din Dacia, comunitățile care vorbeau forme ale latinei au trăit în apropierea unor populații slave. Contactul a durat secole și a lăsat urme în vocabular, în felul în care se redactau documentele și în limba folosită în biserică.
Harta de astăzi păstrează o parte din această vecinătate. Bulgara, sârba și ucraineana sunt limbi slave, dar la vest se vorbește maghiara, iar peste Prut româna este limba de stat a Republicii Moldova. Granițele actuale sunt mult mai recente decât limba. Ca să înțelegi cum s-a păstrat moștenirea latină într-o regiune atât de diversă, poți porni de la câteva cuvinte pe care le spui zilnic, cum sunt apă, noapte și lapte.
Cum a ajuns latina la Dunăre și în Balcani
În anul 106, după războaiele dintre Traian și Decebal, o parte din teritoriile dacilor a devenit provincie romană. Latina se folosea în administrație, în armată și în viața orașelor. O vorbeau oameni veniți din alte părți ale imperiului și localnici care au preluat-o treptat. La sud de Dunăre, în provincii precum Moesia, latina circula deja înainte de cucerirea Daciei.
Armata și administrația romană s-au retras din Dacia în a doua jumătate a secolului al III-lea, în timpul împăratului Aurelian. Vorbirea comunităților romanizate a continuat să evolueze, inclusiv în zonele dunărene de la sud de fluviu. Pentru secolele care au urmat există puține texte care să arate unde se vorbea fiecare varietate. De aceea, întinderea exactă a teritoriului de formare a românei rămâne discutată.
Urmele romanității orientale se văd și în aromână, meglenoromână și istroromână. Aceste varietăți romanice, vorbite în diferite părți ale Balcanilor și în Istria, sunt înrudite cu româna de la nord de Dunăre. Răspândirea lor arată că istoria latinei vorbite în regiune a fost mai largă decât istoria unei singure provincii romane.
Cum recunoști cuvintele pe care româna le-a moștenit din latină
Româna este o limbă romanică, adică s-a dezvoltat din latină, la fel ca italiana, franceza, spaniola și portugheza. În fiecare regiune, latina vorbită s-a schimbat în felul ei. De aceea, cuvintele înrudite pot arăta diferit chiar și atunci când provin din aceeași formă veche:
- Din latinescul aqua vine românescul apă. În italiană, cuvântul înrudit este acqua.
- Din latinescul noctem vine românescul noapte. Italiana are notte, iar spaniola are noche.
- Din latinescul lactem vine românescul lapte. Italiana are latte, iar franceza are lait.
În perechile noctem–noapte și lactem–lapte, grupul latin ct a devenit pt în română. Astfel de schimbări care se repetă în mai multe cuvinte îi ajută pe lingviști să stabilească înrudirea dintre limbi. Moștenirea latină se vede și în verbe precum a cânta și a duce, pe care vorbitorii le-au transmis din generație în generație.
Ce a preluat româna din limbile slave
De la sfârșitul secolului al VI-lea și în secolul al VII-lea, grupuri slave s-au așezat în mai multe regiuni ale Balcanilor. În secolele următoare, contactul cu vorbitorii de limbi slave a lăsat urme în română. Printre cuvintele preluate se numără prieten, drag, muncă și a iubi. Faptul că apar în conversații obișnuite arată cât de bine s-au integrat în limbă.
Odată intrat în română, un cuvânt putea căpăta forme și înțelesuri noi. Verbul a iubi, de pildă, se conjugă după regulile românei, cu forme precum iubesc, iubești și iubește. Cuvântul muncă avea în trecut și sensul de chin sau suferință, în timp ce astăzi îl folosim cel mai des cu sensul de activitate sau lucru.
Vecinătatea se vede și în unele asemănări de gramatică. De pildă, în română spunem omul, cu articolul hotărât lipit la sfârșitul substantivului. Bulgara și albaneza au și ele articolul după substantiv. În română, articolul provine dintr-o formă latină, iar poziția lui este o trăsătură pe care limba o împărtășește cu alte limbi balcanice.
De ce româna s-a scris multă vreme cu litere chirilice
În Țara Românească și în Moldova, slavona a fost folosită multă vreme în biserică și în documentele oficiale. Această tradiție scrisă explică de ce, când româna apare în documentele care s-au păstrat, ea este adesea notată cu litere chirilice. Un exemplu este scrisoarea trimisă în 1521 de Neacșu din Câmpulung judelui Brașovului. Textul principal este în română, iar formulele de început și de încheiere sunt în slavonă.
În secolul al XIX-lea, alfabetul latin a înlocuit treptat alfabetul chirilic în scrierea românei. Schimbarea se vede dacă pui alături un document vechi și un text de astăzi. Scrisoarea lui Neacșu, odată transcrisă cu litere latine, conține pasaje ușor de recunoscut pentru un cititor român. Limba pe care o vorbea Neacșu își păstra originea romanică și atunci când era scrisă cu alte litere.
Într-o propoziție ca Mă duc la muncă, verbul păstrează o parte din latina vorbită la Dunăre, iar substantivul amintește de secolele de contact cu limbile slave. Ambele au ajuns să urmeze regulile aceleiași limbi și să fie transmise mai departe ca parte din vorbirea obișnuită.
